Scoţianul Adam Smith, profesor de filosofie morală a (re)devenit, de câteva decenii, economistul numărul 1 al lumii, deoarece el a subliniat mai apăsat legătura valorică (şi valoroasă!) dintre cerere şi ofertă. Peste secole, primul laureat Nobel, americanul Paul Samuelson, spunea că şi un papagal ar putea deveni economist dacă învaţă să repete cele două cuvinte magice: cerere şi ofertă. Spiritualitatea (Biblia) a formulat, cu milenii înainte, exact acelaşi lucru, într-o formulare extrem de simplă: „Cere şi ţi se va da. Bate şi ţi se va deschide”.

Dacă lucrurile sunt aşa de simple, de ce oare apar crizele majore, de ce avem şomaj, de ce lucrurile merg anapoda, şi nu de azi de ieri. Aş formula un răspuns la fel de simplu, dar la fel de greu de aplicat în vieţile şi nopţile noastre: orice criză în societatea umană apare ca urmare a unui decalaj între cererea reală şi oferta reală. Cineva se mira că acum, în vreme de criză, merg bine saloanele de coafură, de manichiură, de înfrumuseţare în general. Cum adică, de asta au nevoie oamenii? Eu unul cred că da, asta este expresia unei cereri reale, la fel ca şi cererea de pâine, de excursii sau de învăţătură. Totul este în regulă dacă se porneşte de la cererea reală. Pentru a putea cumpăra acele lucruri fiecare oferă ceea ce are: timp de muncă, efort sau bani economisiţi. Dacă însă încerci să forţezi oferta, pentru a putea asigura satisfacerea oricărei cereri (nevoi) reale sau nu, atunci lucrurile încep să se deregleze. Marketingul agresiv şi adesea antiuman creează false nevoi, himere ale cererii, piaţa se dereglează, iar victima inocentă a „schemelor inteligente” de vânzare a orice, doar bani să iasă, se va trezi că nu poate acoperi adevăratele nevoi. „Doctrina ofertei” întemeiază o concurenţă între tupeişti, între cei care pot să păcălească mai repede şi mai durabil pe bietul cumpărător… Desigur, piaţa se va regla, dar cu ce preţ! Cu preţul crizelor de genul celei pe care o trăim acum, cu preţul şomajului generator de grave probleme umane, cu preţul unor vieţi nevinovate.

Un cititor grăbit să tragă o concluzie ar spune pe nerăsuflate că aş sugera o planificare la macroscară, eventual una foarte centralizată, aşa ca să se înveţe minte obraznicii de marketeri să mai păcălească oamenii… Nicidecum. Sugerez doar ca fiecare să-şi cunoască bine cererea reală, şi să ofere ceea ce cu adevărat este cerut de alţii. Se spune, că cel mai greu este să ştii ce vrei. Dar, odată clarificate intenţiile (scopurile) reale, urmează instantaneu evaluarea potenţialului ofertei (a mijloacelor), iar echilibrul dintre scopuri reale şi mijloace reale nu poate fi decât unul adevărat şi durabil în dinamica sa. În acest caz, cererea va echilibra oferta, iar oferta nu va mai falsifica cererea.

Nu spun că este uşor să umbli mereu cu cântarul după tine, dar după ce cazi în plasa ofertanţilor fără limite primul gând ar fi să cumperi un cântar. Evident, metafora cântarului sugerează cumpătarea, cumpănirea, echilibrul. Aceste lucruri se învaţă adesea din viaţă, dar normal ar fi ca şcoala să le inoculeze din fragedă pruncie. Pe scurt, şcoala ar trebui să ofere tinerilor exact ceea ce viaţa le cere: o gândire vie şi adaptabilă, nu o memorare de formule sau informaţii deformatoare. Oferind ce trebuie, învăţătura şcolilor de varii ranguri, durate şi denumiri va apărea ca o cerere reală, continuă şi cu adevărat dorită. Sau, revenind la inepuizabila şi eterna spiritualitate, vom afla cu toţii valoarea de adevăr a unei vorbe de (mare) Duh: Dăruind, vei dobândi! (http://www.razboiulnevazut.org/articol/48/Daruind-vei-dobandi).

Liviu Drugus (www.liviudrugus.ro)

Universitatea George Bacovia (www.ugb.ro)