Înainte: Care sunt etapele activităţii lui Florin Zăncescu ca actor?

Florin Zăncescu: Debutul neoficial, nu pe statul de plată ci doar pe scenă s-a petrecut în 1979, pe când eram student în anul III la IATC Bucureşti “I.L. Caragiale”, clasa Dem Rădulescu, lector Adriana Piteşteanu. Am fost solicitat să joc la Teatrul “Ion Creangă” două stagiuni. Rolul cel mai important la Teatrul Ion Creangă a fost “Piticul bâlbâilă”, într-un musical. Tot în acelaşi spectacol, la un moment dat s-a îmbolnăvit cel care-l juca pe “Prinţul Noroc”. Am fost “avansat”, dacă se poate spune aşa, de la “Piticul bâlbâilă” la “Prinţul Noroc”. Eu eram un timp aşa…mai înalt şi dându-mi jos barba, nasul şi tot ce aveam ca accesorii pentru rolul piticului eram chiar un tip frumuşel pentru vremea aceea. (râde). Debutul oficial, ca angajat, s-a petrecut la Teatrul din Botoşani în 1981, când am terminat facultatea. Am debutat cu “Neguţătorul din Veneţia” Shakespeare, în regia lui Iulian Vişa, spectacol în care am intrepretat două personaje. Aveam doar vreo 30 de secunde timp de schimbare a costumaţiei. Acesta a fost debutul meu de actor profesionist.

Înainte: Apoi ce a urmat?

Florin Zăncescu: La Botoşani am stat aproape trei ani. În acea perioadă, Elena Ceauşescu, cea care răspundea de învăţământ, cultură, cercetare şi aşa mai departe a dat un decret în care 14 oraşe mari erau închise pentru repartiţii. Indiferent ce facultate terminai, nu puteai să prinzi repartiţie într-un oraş mare indiferent ce medie aveai. Logica ei era că trebuie să fie o răspândire a valorilor pe întreg parcursul ţării, nu numai în oraşele mari. Ne-am trezit că nu avem altă soluţie decât să alegem din ce-a mai rămas. Eu am ales Botoşaniul.  Terminsem facultatea cu o medie mare – peste 9,60.  Eram căsătorit la acea vreme, aveam şi o fetiţă de un an şi soţia mea  era studentă la Iaşi.  Normal că am ales un oraş mai aproape. Atunci a  fost prima mea colaborare cu Anca Ovanez şi cu soţul ei scenograful George Doroşenco. Tot atunci l-am cunoscut şi pe Mircea Marin, regizor important.  Deşi visul meu a fost să fac “revistă” la Constanţa, după trei ani am ajuns la Bacău. Am ajuns la Bacău dintr-o pură întâmplare. Directorul de la Botoşani, Stelian Preda, a venit director la Bacău. Într-o zi m-a chemat deoparte şi mi-a zis: “Nu-şi dau drumul la Constanţa, dar îţi propun să te duci la Bacău. De ce ai nevoie? Am zis: casă şi serviciu pentru nevastă. Primul secretar de atunci, Ioan Bogdan Băluţă, era un mare iubitor de teatru. Venea mereu la spectacole şi se cunoştea cu Preda. În câteva minute, cu un telefon, totul s-a rezolvat. Aveam exact ce cerusem. Mi-a sărit din cap Constanţa. Îmi amintesc de un spectacol care a făcut carieră. 150 de reprezentaţii. Aşa ceva în ziua de azi este o raritate. Spectacolul se chema “De ce dormi, iubito?” şi am jucat alături de Carmen Enea, la vremea aceea o actiriţă în vogă. Apoi ca spectacole importante am jucat “Chiriţa în carnaval”, “Bătrâna şi hoţul” şi multe altele. Practic, am rămas în Bacău zece ani.

Înainte: Totuşi aţi ajuns actor în Constanţa…

Florin Zăncescu: Da! În 1993 au apărut nişte probleme personale, în primul rând divorţul. Eram şi director la Şcoala Populară de Artă. Marcat de problemele personale m-am hotărât să plec. Am avut de ales între Craiova şi Constanţa. Normal că am ales Constanţa. Ştiu că în acea perioadă se căutau prezentatori pentru Festivalul de la Mamaia. Nu ştiu ce s-a întâmplat atunci cu Tavi Ursulescu, dar ştiu că el n-a mai prezentat festivalul aşa că m-am trezit eu prezentator alături de Alina Chivulescu. Atunci am devenit cunoscut. Dupa patru zile de prezentat Festivalul de la Mamaia nu mai aveam nevoie de nicio altă prezentare. Au urmat apoi, opt ani de teatru de revistă. A fost o perioadă extrem de plăcută şi cu perioade deosebite din viaţa mea. Trei luni, vara, am prezentat spectacole pe litoral. A fost o perioadă extraordinară.

Înainte: Cu ce actor aţi colaborat cel mai bine în acea perioadă?

Florin Zăncescu: Nu pot să uit colaborarea cu Doru Octavian Dumitru.  Au fost doi ani superbi. A fost prima dată când a lucrat cu un partener. De felul lui, el lucreză singur. A fost de acord să joace cu mine. Recunosc faptul că e greu să lucrezi cu el. E mofturos. Trebuie să improvizezi mult. Şi şcoala improvizaţiei nu o are oricine. Doru făcea turnee lungi în marile oraşe ale României Aşa am avut ocazia să joc de opt ori la Sala Palatului  cu sala arhiplină. Este o mare satisfacţie. Este nemaipomenit să poţi să ai în mână 4.000 de oameni. Pe vremea aceea se organiza Festivalul Naţional al Teatrelor de Revistă. Din opt ediţii la care am participat, la cinci am luat premiu. Preşedinţii de juriu au fost nume sonore: George Zbârcea, Draga Olteanu Matei, Horia Moculescu, Dumitru Solomon şi regretata Ileana Berlogea, fosta mea profesoară de Istorie a Teatrului în facultate.

Înainte: De ce aţi plecat de la Constanţa?

Florin Zăncescu: Cei din conducerea judeţului Constanţa au găsit de cuviinţă să facă o restructurare. Au distrus toată cultura şi arta constanţeană. Au desfiinţat Teatrul Fantazio,  au mutat Teatrul Dramatic în locul lui Fantazio într-un spaţiu impropriu. N-am avut altă variantă. L-am sunat pe Calistrat Costin, directorul de atunci al teatrului de la Bacău, şi i-am spus că trebuie să mă întorc. Eram hotătât să mă întorc la Bacău. Am trimis transferul prin fax. Aici, între timp se înfiinţa Centrul Judeţean de Cultură, care cuprindea Şcoala Populară de Artă, Ansamblul Busuiocul şi Centrul pentru Cultivarea Culturii Tradiţionale. Asta era în 2001. M-am pregătit, m-am dus la concurs şi uite aşa am ajuns director. Am ajuns în acelaşi birou şi pe acelaşi scaun de pe care plecasem ca director al Şcolii Populare de Artă. Era aceeaşi locaţie.

Înainte: Care a fost cel mai important rol?

Florin Zăncescu: Foarte greu de spus. Ar trebui să le iau pe perioade. Nu pot să zic numai unul singur. În schimb, am iubit foarte mult personajul din “De ce dormi, iubito?”. Un alt rol important a fost “Chiriţa în carnaval”.

Înainte: Cel mai bun partener?

Florin Zăncescu: Acela cu care comunic. Sunt foarte mulţi actori, care joacă bine, dar ochiul lor nu transmite nimic. Bibanul ne spunea la clasă: “Băi, teatrul e ca un ping-pong sau ca un meci de tenis. Joacă unul tenis cu Ilie Năstase, îi dă mingea în tribună şi îi zice “sâc, te-am bătut că n-ai prins-o” . Cam aşa e şi cu teatrul ăsta. Rar am găsit pe cineva cu care să comunic. Cel mai bine am comunicat cu Carmen Enea. Sigur, au mai fost actriţe bune cu care am colaborat bine, dar cel mai bine am colaborat cu ea. Poate şi fiindcă ne-am iubit! E un lucru care, zic eu, a cântărit mult”

Înainte: Un ultim spectacol pe care nu îl puteţi uita?

Florin Zăncescu: “Conu Leonida faţă cu reacţiunea”. Acest spectacol se leagă foarte mult de regretata mea colegă, Dana Olariu. Am jucat împreună acest spectacol timp de doi ani. Sentimentul pe care l-am avut la înmormântarea Danei a fost acela, ca şi cum ţi-ar muri nevasta. În piesă este El cu Ea. Este o relaţie extreme de intimă. Se petrece în pat.  Oamenii ăştia se culcă, se pupă, se sărută, se mângâie, se ceartă, se sperie împreună, suferă împreună. Cred că într-un spctacol aveam cel puţin 10 – 12 pupăruri. Eu, efectiv, la înmormântarea ei m-am simţit de parcă mi-ar fi murit nevasta. Ca actor te întâlneşti în scenă cu tot felul de partenere. Dar când ai scene atât de intime simţi o chestie sfâşietoare.

Înainte: De curând aţi intrat într-un conflict cu actuala conducere a Teatrului “George Bacovia”. De ce un întreg tărăboi?

Florin Zăncescu: Eu nu pot să-i spun conflict. M-am şi săturat. Eu mi-am făcut datoria faţă de teatrul din Bacău când aceşti directori probabil că erau la grădiniţă sau maxim în şcoala generală. Faptul că se invocă nu ştiu ce lege şi lipsă de bani mi se pare un motiv scornit ca eu să nu mai pot juca. Asta este părerea mea. Este ca la fotbal: dacă ai un jucător de valoare şi îl laşi pe tuşă înseamnă că ori ai un dinte împotriva lui, ori că eşti antrenor prost, ori varianta a treia care le combină pe primele două. Eu cred în varianta a treia. Asta este părerea mea! Nici nu vreau să mai discut despre chestiunea asta. Vreau să pun punct. Şi cu asta basta! Am doar un mesaj pentru cei care mă umilesc acum: “Beleaua vine cu rândul!” – e o cimilitură românească. ( a consemnat Olimpia FILIP)