Finalităţile oricărui proces de educaţie sunt, evident, multiple: formarea de caractere, de competenţe, de specialişti, de decidenţi, de conducători etc. În orice reuşită individuală sau socială există o componentă cauzală educaţională. Ca şi în orice eşec sau abatere de la normă- normalitate. Dacă ne concentrăm asupra elevului sau studentului se ajunge uşor la transformarea educaţiei din mijloc în scop în sine, respectiv la varianta proastă în care profesorii toarnă informaţie în capul tinerilor că sigur o parte din aceasta, mai mare sau mai mică, îi va fi de folos în viaţă. Cu toţii ne amintim de o groază de lucruri inutile (ani de naştere a poeţilor sau domnitorilor, ani de domnie, meserii practicate în nu ştiu care secol etc.).
Actualul proiect de lege sugerează utilitatea centrării educaţiei pe student (Cap. VIII din Proiectul de lege se intitulează „Promovarea universităţii centrate pe student”) dar conceptul ca atare nu este explicat. A ne concentra asupra studentului, în sensul asigurării de condiţii de studiu, de precizare a drepturilor şi obligaţiilor etc., comportă riscul de a vedea traseul educaţional doar până la absolvirea unuia sau altuia dintre componentele ciclului Bologna (licenţă, masterat, doctorat), fără a vedea traseul complet al integrării absolventului în piaţa muncii. De aceea, propun de mai mulţi ani schimbarea accentului de pe student pe absolvent. Evident, profesorii se vor supăra deoarece finanţarea se face pe bază de student: mai mulţi studenţi, mai mulţi bani de la buget, chiar dacă din 1000 de înscrişi în anul I, vor absolvi doar 500 sau 700. Cine plăteşte aceste pierderi? (cauzate de necunoaşterea propriilor capacităţi intelectuale, de rigiditatea unor profesori, de conjuncturi schimbătoare etc.). Noi, contribuabilii, desigur, dar pierderile ar putea fi prevenite prin realizarea unor contracte de studii ferme, cu recuperarea cheltuielilor în cazul în care studentul nu se transformă în absolvent. Nivelul taxelor la stat sunt adesea sub costurile reale necesitate de un student întreţinut de la bugetul statului, ceea ce distorsionează ideea de compensare a cheltuielilor. Învăţământul de stat centrat pe studentul cu taxă este expresia cea mai clară că nu interesează foarte mult indicatorii de performanţă educaţională, ci doar indicatorii financiari. Practic, majoritatea universităţilor de stat au demonstrat că funcţionează ca universităţi private cu finanţare dublă, studenţii plătitori fiind majoritari. Propunerea mea este ca statul să plătească doar absolventul angajat, adică acel produs educaţional certificat de piaţă (a muncii, în cazul de faţă).
Am discutat aceste aspecte practice legate de corelaţia universitate – piaţa muncii cu dl Ştefan Şilochi de la AJOFM Bacău, fost director al amintitei instituţii. Dl Şilochi a terminat Academia de Studii Economice Bucureşti şi Facultatea de Management, specializarea Administraţie publică la Universitatea George Bacovia din Bacău. Dincolo de costurile mai mari cu studiile în Bucureşti, dl Şilochi a subliniat că nu-i este deloc ruşine să spună că este absolvent de facultate privată, dimpotrivă. Corpul profesoral de elită de la Bacovia poate concura oricând cu profesorii de la Bucureşti. Cunoscător al realităţilor academice de la Bucureşti şi Bacău, dar şi a realităţilor pieţei muncii băcăuane dl Şilochi devine critic la adresa Universităţii Bacovia pentru faptul că nu a diseminat suficient informaţiile despre propriul potenţial educaţional, dar şi pentru că nu s-a făcut destul pentru a oferi bacalaureaţilor băcăuani o imagine reală asupra potenţialului de absorbţie pentru specialişti în domeniul Asistenţei Sociale, Administraţiei publice etc. Îi dau dreptate interlocutorului şi atrag atenţia decidenţilor în utilizarea fondurilor publice că urmările tranziţiei şi crizei actuale vor necesita forţe sporite în planul „reparaţiilor” sociale, apărând şi noi locuri de muncă pentru absolvenţii băcăuani. Legătura de tip cerere-ofertă dintre universitate şi piaţa muncii ar putea fi mult îmbunătăţită dacă angajatorii ar veni direct cu propuneri la universitate pentru stabilirea de comun acord a conţinuturilor cursurilor, a nevoilor lor reale sub raportul pregătirii resursei umane. În unele ţări universităţile sunt simple „anexe” de educaţie şi cercetare ale unor companii transnaţionale cu forţă economică superioară, uneori, statelor. O colegă de breaslă din Malaezia lucra la o universitate aflată în proprietatea firmei Telekom, pregătind cca 2000 de absolvenţi anual pentru nevoile bine definite ale sucursalelor şi filialelor Telekom din întreaga lume. Amintesc acest caz pentru a compara contrastant cu o situaţie din judeţ, relatată de dl Şilochi, situaţie care demonstrează că legătura educaţiei cu nevoia reală este adesea doar un deziderat. Concret, dl Şilochi observase o cerere crescută de pietrari, dar şcoala profesională pregătea masiv confecţioneri, deşi cererea pentru această ultimă calificare era în descreştere. S-a făcut un dosar pentru a face modificările necesare în structura pe profesii a şcolii. Dosarul nu a fost aprobat pentru motivul că unul sau mai mulţi profesori de la „confecţii” şi-ar fi pierdut norma didactică… Şi astfel, în loc să „sacrifici” unul două persoane (care sigur şi-ar fi găsit loc de muncă) sacrifici multe destine umane (care nu îşi vor găsi loc de muncă) şi multe resurse financiare ale statului… Concluzia interlocutorului meu este una cu care nu poţi să nu fii de acord: educaţia este cu un pas în urma dezvoltării sociale, deşi ar trebui să fie cu un pas înainte. Parte integrantă a acestei concluzii este şi faptul că Ministerul Muncii şi-a creat un monopol pe piaţa educaţiei, substituindu-se nu doar Ministerului Educaţiei, ci şi pieţei pe care, după cum s-a văzut, o ignoră. Concluzia concluziei nu poate fi decât aceasta: lucrurile nu pot evolua bine până nu lăsăm cererea reală să-şi spună cuvântul. Aceasta înseamnă că simpla calitate de absolvent nu garantează găsirea unui loc de muncă. Mai trebuie ca şi absolventul să fie de calitate, iar specializarea sa să fie una conformă cu cerinţele pieţei. Rezultă că bursa locurilor de muncă nu este una reală…
Răspunsul la întrebările din titlu este, aşadar următorul: pregătim viitori absolvenţi de licenţă şi de masterat care să aibă locuri de muncă, dar nici nu putem interzice unui bacalaureat să solicite să urmeze o specializare cu căutare îndoielnică. Angajatorii şi universitarii sunt celelalte două componente ale triadei care trebuie sa-l aibă pe absolvent în centru. În afara acestei triade esenţiale se află studenţii şi şomerii…
Liviu Druguş, www.liviudrugus.ro
Universitatea George Bacovia www.ugb.ro
