Când te gândeşti la Spania, îţi vin în minte o mulţime de stereotipuri, exprimate prin cuvinte care mai de care mai pline de patos : pasiune, viaţă, trăire, bucurie, foc, ritm. Eu cred că fiecare popor ar putea fi caracterizat într-o mai mică sau mai mare măsură de aceste cuvinte, dar Spania şi mai ales zona Andaluziei ce are centrul în Sevilla parcă a dat sens acestor cuvinte prin ritmul vieţii, al muzicii, dar mai ales al dansului specific, flamenco.
Nici nu ştiu de unde să încep să vorbesc despre flamenco. Să vorbesc despre stil, despre istorie, despre importanţă? Am să o iau totuşi de la început, adică de la originea acestui dans explicată de către elevi şi domnul profesor la ora de muzică : deşi nu sunt cunoscute cu precizie, pentru rădăcinile flamenco sunt adesea citate influenţe din culturile Islamică, Sefarică, Ţigănească, alături de cultura locală andaluză. Influenţele Latino Americane şi în special acele cubaneze de asemeni au contribuit la formarea câtorva subgenuri. Într-adevăr, dacă uiţi să accentuezi cum trebuie incantaţia magică ”Tocando la rumba, rumba”, ritmul pare unul tribal şi parcă deja îţi imaginezi indienii dansând în jurul focului, lucru care te ajută întrucât atunci când vezi dansul flamenco îţi dai seama că şi aici există câteva asemănări.
Lucrul cel mai frapant totuşi este faptul că toată lumea ştie să danseze sau să cânte. Ştiu, ar putea fi asemuită situaţia cu cea a braşovencei de la noi sau cu a oricărui alt dans, dar în timp ce pentru braşoveanca există doar două tipuri de paşi şi o schimbare clară de ritm, flamenco presupune cel puţin patru paşi într-o ordine necunoscută nouă, celor ce nu ne-am născut acolo. Atunci când, după ce am învăţat setul de paşi care nouă ne părea şi aşa greu, am întrebat în naivitatea noastră de unde ştiu când se schimbă mişcarea, ne aşteptam la un răspuns strict, clar, care să nu lase loc interpretărilor. Răspunsul a fost unul boem: ”Noi simţim când trebuie să schimbăm paşii, cât de repede trebuie executaţi”… Totul a devenit şi mai confuz atunci când chiar am încercat să dansăm: în lista noastră nu apăreau anumite piruete, iar când încercam şi noi să le facem, la momentul potrivit (considerat de noi a fi potrivit), ceva nu se mai lega. Adăugând la asta şi mişcarea mâinilor pe care nici în ziua de astăzi nu am înţeles-o, ne-am dat bătuţi.
Totuşi, dansul flamenco este atât de reprezentativ pentru zonă, încât te face să te întrebi care este secretul lor pentru că nu am văzut pe nimeni care să-l fi învăţat şi să danseze atât de natural, de plin de viaţă şi parcă fără efort. Sentimentele transmise se îmbină cu mişcarea şi astfel vraja pusă asupra ta (şi nu numai a ta) este gata, fără putinţă de scăpare sau împotrivire, lăsând loc doar unei admiraţii sincere faţă de cultura spaniolă.
Diana Pătraşcu
Elevă, clasa a XI-a, Colegiul Naţional “Ferdinand I”, Bacău
