Google+

Interviu cu Alexandru Acsinte, lector al Federaţiei Europene de Handbal

Alexandru-AcsinteCând a fost prima întâlnire cu sportul, în general, cu handbalul în special, domnule profesor? Vă mai amintiţi?

Îmi amintesc, cum să nu. Prima întâlnire cu sportul a fost, cred, în momentul în care am început să merg. Apoi tatăl meu şi fratele meu (DUMNEZEU să-i odihnească!) m-au iniţiat în a lovi mingea cu piciorul şi apoi să o „azvârl”. Acestea sunt cele mai importante amintiri în ceea ce priveşte întâlnirea cu sportul şi ţin fantastic la aceste amintiri, la fel cum ţin enorm la întâlnirea cu handbalul din clasa a VII-a, când Doamna Dorica Ţoc, soţia regretatului Ovidiu Ţoc, diriginta mea de atunci, ne-a trimis la domnul Otto Heel la selecţie. Eram împreună cu Mihai Asmarandei, Viorel Codiţă, Ionel Căescu şi Adrian Ţăranu. Cu toţii eram elevi la Şcoala Nr. 20 din Piatra Neamţ.

La început a fost pasiune. Când v-aţi dat seama că doriţi performanţă?

Păi la treaba asta cu pasiunea şi performanţa trebuie …”umblat”. Pasiune a fost şi este. Cu performanţa, însă, avem de discutat. Respectând linia întrebării de mai sus, raportat la amintiri aş vrea să menţionez faptul că Domnul Otto Heel a fost cel care ne-a „injectat” pasiunea, iar mai apoi dragostea pentru performanţă. Astfel, nu o să uit antrenamentele de la Sala Liceului Energetic din Piatra Neamţ, de la ora 20 sau 21 şi apoi drumul spre casă. Vara mergeam pe jos, iar iarna Domnul Otto ne ducea pe fiecare acasă cu o Dacia 1100 albastră, în condiţiile în care zapada era de un metru şi ceva. Toţi cei amintiţi pot confirma spusele mele, inclusiv ceilalţi colegi de generaţie: Adrian Rosescu, Florin Pitaru, Giani Marinescu, Marcel Miholcă, Cristi Bursuc, Gica Ştot, chiar şi Cristi Fermeşanu care este mai mic decât generaţia noastră, şi mulţi alţii, îmi cer scuze că nu-i amintesc aici.  Ştiţi când mi-am dat seama de performanţă? În clasa a X a, când am rămas acasă din cauza unui accident stupid, care m-a ţintuit în spital o perioadă destul de lungă, perioadă în care colegii mei tocmai au venit acasă cu medalia de aur, Campioni Naţionali la Juniori III – Bistriţa Năsăud, 1984. Atunci mi-am dat seama că munca mea, deşi nu eram un „star”, ar fi putut fi valorificată, dacă nu aveam ghinionul respectiv. Drept care am muncit din greu pentru a pune la gât urmatoarele medalii de Campioni Naţionali de la Târgovişte 1985, şi Bucureşti 1986.

Enumeraţi echipele pe la care aţi fost jucător şi eventualele performanţe.

Nu prea  am ce enumera, pentru că după juniorat am intrat la IEFS Bucureşti, unde ştiţi cum se intra in anii ’80, astfel încetând cu performanţa. Ca o întâmplare foarte interesantă (şi veţi remarca nuanţa pe parcursul dialogului nostru în cadrul acestui articol) un coleg mai mare cu un an, respectiv, RELU ROŞCA, mi-a spus „Sandule, nu vrei să joci handbal în continuare?”, dar nu la cine ştie ce nivel, era ceva de genul Liga a cincea, la Recolta Bucureşti şi am acceptat provocarea, am jucat acolo câteva jocuri, dar programul încărcat de la facultate, m-a determinat să abandonez.

Este real că aţi cochetat şi cu antrenoratul. Ce echipe au beneficiat de serviciile dumneavoastră?

Am fost secundul Domnului Costel Petrea şi al regretatului Marcel Paunică. Colaborarea cu Domnul Petrea Costel este una dintre cele mai importante perioade din viaţa mea ca „tânăr” antrenor. Apoi am fost preparator fizic la Lotul Naţional de U18 băieţi al României în 1996, generaţia băcăuanului Sandu Iacob, Dragoş Mocanu, Alesu, Tase Jr. etc.
În rest nu prea am avut ocazia să antrenez, deşi mi-am dorit enorm. Am avut o tentativa …”palidă” în 2010, ca preparator fizic când, în echipă cu Gabriel Armanu aveam impresia că o să am ocazia să pun în practică ceea ce am acumulat din experienţele internaţionale (apropos, tocmai fusesem acceptat în corpul de LECTORI ai Federaţiei Europene de Handbal). Dar dupa două luni de muncă „patriotică” am realizat ca sunt departe de „lumea dezlănţuită”.

Cum explicaţi paradoxul că întâi a fost EHF şi apoi FRH, în a vă recunoaşte meritele şi profesionalismul ?

Păi foarte simplu. În 2003, când am participat la primul meu curs de specializare, organizat de EHF (Preşov, Slovacia), unde am fost împreună cu Ovidiu Ţoc Jr, mi-am dat seama că pot îndeplini pe deplin cerinţele unui lector EHF în ceea ce priveşte prestaţiile practice şi chiar teoretice. Din acel moment am început să particip la cât mai multe cursuri organizate de EHF, dar şi de alte federaţii naţionale de specialitate, astfel fiind prezent la cursurile Federaţiei Spaniole de Handbal, respectiv, Seminarul Domingo Barcenas. La cel din urmă, am participat iniţial ca invitat şi apoi la lector. Asta cu recunoscutul meritelor, ştiţi cum este … dar nu vreau să vorbim despre asta. Meritele şi profesionalismul se văd în ceea ce facem şi lăsăm în urmă. Da, ştiu sună poate exagerat pentru unii, dar …DA, la cei 46 de ani pe care îi am acum, pot spune că mi-am lăsat amprenta asupra unor copii, juniori şi chiar tineri jucători de handbal, puţini din ţară, dar mulţi de peste hotare. Mă mândresc cu faptul că am avut ocazia să lucrez cu Lotul Olimpic al Marii Britanii, chiar dacă este hilar pentru unii „specialişti”, apoi cu Lotul Israelului de U20. Sunt tineri cu care am avut ocazia să lucrez 6-7 zile, alături de alţi oameni de handbal, printre care, cu mândrie, îl menţionez pe Alexandru Buligan. Toate aceste lucruri au fost posibile datorita Academiei de Handbal al lui DRAGAN DJUKIC, unde am predat doi ani la rând. Cred că merită menţionat aici şi faptul că în 2009 am făcut un drum până la Viena (cu trenul!) pentru a aparea în faţa Comisiei Metodice, preţ de 10 minute, pentru a prezenta un material la care am lucrat vreo 3 ani (şi cu această ocazie vreau să-i mulţumesc încă odată unui OM cu un suflet fantastic, respectiv LUCIAN LUPESCU). Acest material se gaseste acum în Biblioteca Internaţională EHF. Din acel moment a început să se „audă” despre Alexandru Acsinte din România. Tot în acel an am avut prima prezenţă ca lector în Spania la Seminarul Domingo Barcenas şi tot asa.

De pe 19 Mai lucraţi  în FRH ca Director tehnic la perfecţionarea antrenorilor. Ce strategie o să aplicaţi în acest context?

Da, lucrez în FRH şi îmi doresc enorm să fiu util, deoarece este necesar ca linia de pregătire a antrenorilor din România să fie foarte clară şi în rezonanţă cu cerinţele Europene. Ştiu că sună pretenţios pentru unii colegi, dar lucrurile se vor aşeza. Sunt convins. Nu pot vorbi despre o strategie pe care să o aplic eu personal, dar cred că ceea ce trebuie făcut se va pune în practică. Nu trebuie uitat că facem parte din Rink Convention şi că deja avem primii participanţi la Master Coach Licensing Course. În acest context pot spune că am fost  la Balaton unde am ţinut un curs în cadrul 2nd Module of Master Coach Licensing Course, ca Lector EHF, apoi am mers la Hanovra cu Lotul de Junioare la un Turneu de pregătire. Am fost  la Drobeta Turnu Severin în cantonament, cu echipa de junioare. Este de muncă, nu glumă, trebuie să schimbăm mentalităţi în pregătire casă avem din nou mari performanţe.

Un handbalist de valoare se descoperă sau sau se formează? Inspiraţia sau meşteşugitul? Care sunt calităţile pe care trebuie să le aibă cei ce îşi doresc o carieră în handbal?

Chiar dacă la această întrebare vă aşteptaţi să avem multe rânduri, uite că este mai mult decât simplu. Un handbalist de valoare se descoperă şi se formează (modelează, aş spune eu!). Calităţile pe care trebuie să le deţină? Ei, aici ar fi de vorbit, dar nu aş spune decât ce au spus mulţi alţi oameni din handbal şi antrenori înaintea mea. Este greu de spus, pentru că NU sunt reţete pentru succes. Nu vom ajunge Campioni Mondiali sau Olimpici dacă repetăm antrenamentele Franţei sau Danemarcei, sub nici o formă. CU CÂT NE PRINDEM MAI REPEDE DE TREABA ASTA, CU ATÂT VOM EVOLUA MAI REPEDE.

Handbalul românesc a început să dezamăgească. Ce trebuie să facă pentru a se impune din nou?

Ce am spus mai sus. Eu am încredere în antrenorii tineri pasionaţi. DA, sunt antrenori tineri pasionaţi în România. Nu vreau să intru in detalii sau polemici, dar trebuie încurajaţi, iar ei trebuie să lupte pentru pasiunea lor. Astea sunt vremurile.

Ce lipseşte handbalului românesc să reînnoade gloria de altădată?

Muncă, multă muncă şi seriozitate. Nu-i aşa că n-am spus nimic nou?! Dar, hai să vă spun ceva nou. Ştiţi ce lipseşte handbalului românesc pentru a fi din nou în glorie? Ceva ce am aflat şi eu acum în ultimele luni de când sunt coleg cu Relu Roşca şi Gavril Kozma, la Lotul României de U18 Fete, ne lipseşte „chestia aia”, când vrem să mergem în vestiarul sportivelor să ţinem discursul dinainte de meci, iar când ajungem la uşa vestiarului constatăm cu UIMIRE că jucătoarele cântă imnul ROMÂNIEI.

(interviu realizat de Florin Filioreanu)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Personalizari textile

Ora exacta Romania