Google+

Era ÎNAINTE!

Copii care nu cunosc bucuriile vieţii

– reportaj publicat în ziarul “Înainte!”, pe 25 mai 1945 –

În mahala nu sunt trotuare de asfalt, ba nici măcar de piatră. Drumul, numai praf în timpul verii, băltocă de noroi toamna şi primăvara, nu seamănă de loc cu cel pe care păşeai acum câteva minute, în centrul oraşului. Acolo unde ar trebui să fie trotuar, vara cresc bălării iar iarna sunt troieni de zăpadă. Casele vechi şi aplecate pe o rână, cu pereţi de paianţă, au ochiurile geamurilor sparte, acoperite cu petice de hârtie şi podele de lut.. Printre case e maidanul, cimitirul păsărilor răpuse de molimă şi al câte unui câine ajuns la bătrâneţe. Aceasta este o stradă dintr’o mahala băcăuană de pe malul Bistriţei.

Printre bălării

Cât e ziua de mare, copiii în acest cartier, îşi petrec viaţa pe maidan. Acolo’s jocurile în bile sau arşici, oina ori ţurca, acolo se fac lecţiile la umbra vreunei cucute mai înalte, acolo se croiesc planurile cele mai fantastice, dar şi cele mai naive. Căci copiilor le place mai mult maidanul. Le place pentru că în casa lor, în odăiţele cu pereţii coşcoviţi, cu grinda înegrită de fum şi de vremuri, mizeria lăsată de războiul hitlerist se simte din plin, se simte mai mult decât între ciulinii şi gunoaiele maidanului.

Afară ca şi în casă

Cu părul blond, ciufulit şi plin de scaieţi, cu pantalonii agăţaţi şi peticiţi în mai multe locuri, desculţ şi plin de sgârieturi, – Mitruş, un copil ca mulţi alţii, se întoarce de la fantână târând din greu, o găleată de două ori mai mare ca el, plină de apă. Mitruş are nouă ani, dar e slab şi pipernicit, ca unul de cinci. Pe faţa lui poţi citi bine suferinţele războiului cu toate lipsurile pe care acesta ni le-a adus. Ca orice copil de muncitor lipsit de mijloace Mitruş, nu numai că umblă aproape desbrăcat, că nu are parte de bucuriile unei copilării tihnite, dar mai e nevoit ca la această vârtă fragedă să muncească cărând găleata cu apă, un braţ de lemne, sau altele atât de necesare gospodăriei lor sărace.

Năuca

În pragul odăiţei stă sora-sa, căreia mahalaua îi zice „Năuca”

–        Îi cam scântită la minte, de când i-o murit bărbat’su, săracu. L-o tăiat trenul, – spune Mitruş, pentru a explica aerul de absenţă şi privirea absentă a sărmanei femei.

–        Numai nu’nţelege ce spui – şi se uită la tine de parcă nu te vede. Da’ncolo nu face rău la nimeni, – precizează puştiul intrând în casă şi – obosit – lasă jos găleata cu apă.

Pe podeaua de lut, stau doi copilaşi de doi, trei ani, mâncând cu o lingură de lemn, terciu de mălai dintr’o strachină de pământ. Sunt slabi, palizi şi murdari. De sub cămăşuţă li se vede stomacul umflat.

O gospodină de 17 ani

Pe pat zace tatăl, paralizat de ambele picioare. Mamă n’au. – Era spălătoreasă cu ziua şi într’o iarnă a răcit. Numai vre-o două zile a scuipat sânge şi pe urmă a murit,- spune Mitruş fără nici o emoţie în glas. Sunt atât de obişnuiţi cu mizeria, foamea şi moartea, – copiii aceştia – încât nimic nu-i mai impresionează. De „casă” îngrijeşte Jana, soră-sa mai mare. Are 17 ani. Faţa ei cu trăsături delicate e palidă, iar privirea ei e tristă ca a unei păsări închisă în colivie.

–        Mă lupt din greu să ţin casa. Cu pensia pe care o primim nu putem face mai nimic. Tata era portar la fabrică. Cine s’a îngrijit vreodată de noi? Cine a întrebat dacă avem ce mânca sau cu ce ne îmbrăca? Nimeni! Niciodată n’am avut ce ne-a trebuit dar mai ales de când nemţii au adus războiul. Şi lipsurile au răpus-o pe mama. Acum, ce-o să facă toţi copii ăştia? Cu ce-o să-i hrănesc? De ei, nimeni nu s’a îngrijit iar războiul hitlerist cu toate lipsurile şi distrugerile lui ne-a mărit mizeria…

Visuri de copii

Aici în mahala, s’au întâlnit toate suferinţele lumii.  Aici copiii sunt slabi, palizi, supţi de foame veşnic goi şi desculţi. Aici e locul favorit al bolii şi al morţii. În amurgul de vară copiii mahalalei stau pe prispe şi figurile lor maturizate de suferinţă capată un aer grav, gânditor. Oare ce visează copiii aceştia? Ei vor pâine, un aşternut cald, o haină şi o gheată mai bună. Ei vor să înveţe carte, ei vor să capete o meserie. Ei cer – parcă – toate acestea de la noi toţi. Şi trebuie să le-o dăm! E dreptul lor. Pentru că ei sunt muncitorii de mâine. Ei sunt acei chemaţi să asigure viitorul ţării. Avem datoria să înlăturăm ceeace regimurile trecute au lăsat ca moştenire. (Lucia Davidescu)

Comments are closed

Personalizari textile

Ora exacta Romania